Sarcina la 40 de săptămâni și povestea Ștefaniei

Când ne-a împărtășit povestea ne-am distrat pe alocuri și apoi ne-am emoționat.

Cât de frumos a putut să descrie Stefania experiență ei de naștere și sarcina.

“Fix #40desaptamani am așteptat, cu emoție, să devenim mamă și tată și să ne ținem în brațe bebelușul.

Cum, la o idee îndrăzneață a bărzoiului, nu am vrut să aflam înainte de naștere daca vă fi fată sau băiat, așteptarea ni s-a părut și mai lungă și plina de surprize.

Ultimele două săptămâni înainte de termen au devenit când chinuitoare (de la greutatea din burtă și frica de o posibilă cezariană), când înălțătoare (de la energia debordantă de pregătire a cuibului).

Pregătirea începuse, de fapt, cu adevărat, cu mai mult timp înainte. În afara de dorință de a naște natural, așa cum o făcuseră mama și celelalte femei din familia mea, pe care o aveam încă de tânără, nu știam nimic din ce presupune să naști sau să iți alăptezi copilul.

Pregătirea începuse, de fapt, cu adevărat, cu mai mult timp înainte. În afară de dorința de a naște natural, așa cum o făcuseră mama și celelalte femei din familia mea, pe care o aveam încă de tânără, nu știam nimic din ce presupune să naști sau să iți alăptezi copilul.

Când o prietena mi-a recomandat Cursul Lamaze de la #CuibulBerzelor, nu am stat pe gânduri și i-am făcut program și bărzoiului.

Mi se părea firesc să mă însoțească, așa cum mi se părea firesc să fie aproape la naștere.

Și astfel, datorita cursului, am devenit amândoi mult mai încrezători că nașterea poate fi un moment foarte frumos, nu doar unul dureros, din care fiecare mămică scapă cum poate și care, odată primit copilul în brațe, e dat uitării.

Pe măsură ce Maria (Maria Mermezan), atentă și blândă, ne împărtășea tot mai multe informații și tot mai multe povești de naștere, deveneam tot mai curioasă și mai dornică să îmi ascult corpul, intuiția și sufletul din burtă.

Uneori, nu-mi venea nici sa merg la toaleta in timpul cursului, de teama sa nu pierd ceva.

Dar in acea seara de primavara in care am pornit amandoi sa ne cunoastem bebelusul, multe s-au pierdut pe drumul dintre casa si clinica.

Barzoiul avea in carnetelul lui planul meu de nastere, dar il uitase acasa.

Mie nu mi se parea nimic mai important decat sa respir si sa gasesc un ritm al respiratiei pe contractii, asa cum ne invatase Maria.

Uneori, nu-mi venea nici să merg la toaleta în timpul cursului, de teama să nu pierd ceva.

Dar în acea seară de primăvară în care am pornit amândoi să ne cunoaștem bebelușul, multe s-au pierdut pe drumul dintre casă și clinică.

Bărzoiul avea în carnețelul lui planul meu de naștere, dar îl uitase acasă.

Mie nu mi se părea nimic mai important decât să respir și să găsesc un ritm al respirației pe contracții, așa cum ne învățase Măria.

Medicul meu știa doar că vreau să nu se intervină, dacă totul se desfășoară bine de la sine, și fusese de acord, chiar dacă asta presupunea să încerc fară epidurala.

Încă de dimineață, când am simțit niste contracții ușoare și am început să elimin dopul gelatinos, rămăseserăm amândoi acasă, în tihna, el răcit cobza, eu gătind supa și limonada de usturoi pentru a-l pune pe picioare înainte de a se întâlni cu bebelușul.

Bineinteles ca am sfarsit prin a bea eu toata limonada pentru ca lui nu i-a fost pe plac gustul prea usturoiat.

Si sa tot fi fost vreun litru jumatate.

Dupa atata aste

Bineînțeles că am sfârșit prin a bea eu toată limonada pentru că lui nu i-a fost pe plac gustul prea usturoiat.

Și să tot fi fost vreun litru jumătate.

După atâta așteptare, doar nu era să nasc fix în ziua aceea.

Mai tărziu, am ras că ăsta trebuie să fi fost motivul pentru care nu ne-au deranjat prea des în camera de travaliu, la clinică.

După-masă, am simțit deja că am nevoie să stau pe mingea de naștere pe care o aveam acasă și am început să ne uităm amândoi la Mr. Bean, răzând cu pauze de cronometrat contracții.

Dar, cum totul părea fară un ritm anume, am continuat așa până spre seară când am simțit dureri acute în zona lombară în timpul contracțiilor.

Asta era ceva nou și suportam totul mai ușor doar stând în genunchi.

Chiar dacă durata contracțiilor nu era prea mare, intervalele la care apăreau se tot scurtau, așa că mi-am sunat medicul și am pornit spre clinică.

M-au internat cu dilatație 2 după o injecție cu NoSpa

Mi-o amintesc și acum pe moașă : « Burta mică înseamnă bebeluș mare.

Doriți să nașteți natural? Mi se pare că aveți bazinul cam îngust. O să vă fac o pelviometrie ».

A reieșit că eram mai îngustă în bazin decât standardul lor pentru nașterea vaginală.

Apoi, a urmat un travaliul lung care părea că se îndreaptă clar spre o cezariana, sau cel puțin așa i se părea moașei, din cauza dilatării în ritm de melc a colului, și asta în ciuda contracțiilor de intensitate maxima pe cadranul de monitorizare.

Nici măcar ruperea artificială a membranelor nu a grăbit procesul. L-a făcut doar mai dureros.

Era noaptea tărziu și nu mă puteam odihni nicicum, făceam doar ture în jurul patului și rareori suportam să mă atingă bărzoiul ca să îmi maseze ușor spatele.

Când medicul meu ni s-a alăturat și mi-a spus că ea crede că o să pot naște natural, bebelușul fiind foarte jos, și că nici nu s-ar fi gândit că bazinul meu e prea îngust, apoi, când m-a lăsat să fac după cum simt cu epidurala, incurajandu-mă, parcă am primit aripi.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că s-a făcut dimineața, și, camera de travaliu fiind undeva la etaj, vedeam o fâșie de lumină strecurandu-se pe sub jaluzele și auzeam mașinile care treceau una după alta pe stradă, de parcă ar fi fost la raliu.

Din acel moment, n-am mai simțit nicio durere.

Apoi, a apărut următoarea moașă pe tură.

Eram la dilatație maximă, după 10 ore de travaliu, și cum se vedea deja creștetul copilașului, mi-a arătat cum să împing pentru că nu mai era mult.

Mă uitam la ea și nu îmi venea să o cred.

Abia când mi-am primit fetița în brațe și i-am văzut privirea care îmi caută ochii, mergând adânc, până în suflet, mi-am dat seama că eu chiar născusem.

Era într-adevăr un bebeluș mărișor, de aproape 3kg jumătate, care rezistase cu bine nașterii și era gata să descopere lumea alături de noi.

Era o zi de 13, așa cum ne spusese medicul că ar putea fi data probabila a nașterii, dar care ni se păruse atunci atât de improbabilă, eu însami fiind născută tot într-o zi de 13 și astfel de coincidente sunt, nu-i așa,  mult prea rare.

În cei un an și șapte luni de atunci au urmat multe aventuri mici și mari, alăptarea fiind una dintre ele.

Am reușit, tot cu ajutorul fetelor din Cuib și, în special, cu sprijinul Mariei și al bărzoiului, să depășim problemele de început, care la noi au durat vreo două luni, și continuăm și azi cu mare drag de tzitzi.”

Campania noastră #40deSaptamani continuă cu minunatele povești inspiraționale din Cuib.