Laptele matern e prima dragoste care trece prin stomac

In primele zile dupa nastere, eram doar un animal tanar, speriat de primul sau pui, dar manat de instinct sa-i ofer primul sau drept incontestabil: laptele de la san.

Au fost zile fara lumina, in care eram buimacita de nesomn si de spaima ca nu am lapte destul.

Si-am luptat cum am putut – cu pompa, cu ceaiuri de lactatie, cu medicamente, cu lapte de mama primit cu atata generozitate de la mama altui pui.

Atunci simteam intens si nelamurit ca alaptarea e esentiala.

Pentru ca e singura hrana naturala, vie si dumnezeiesc adaptata la nevoile de crestere si de construire a sanatatii micului pui de om.

Ma uitam la pumnul de carnita inocenta din bratele mele si-mi doream fierbinte sa-mi tin copila la piept ca sa creasca si sa prinda puteri.

In negura inceputului plin de indoieli n-aveam nici cea mai vaga banuiala ca alaptarea este hrana pentru un trup si pentru doua suflete, deopotriva.

Acum, dupa mai bine de un an si jumatate, mi-e luminos limpede ca alaptarea este singura mea sansa de a-mi face copila pe deplin fericita.

Se cuibareste in bratele mele cu atata incredere, incat m-ar durea fizic sa-i insel asteptarile. Imi intoarce de la san o privire atat de curata si de directa, ca ma pierd de fiecare data in profunzimea ochilor ei, minunandu-ma de cata traire poate exprima doar miscand din sprancene.

Mangaie sanii, le vorbeste, se joaca si le da viata intr-un fel care ma face, uneori, ciudat invidioasa pe aceste parti din mine, dar nici nu indraznesc sa ma gandesc ca as schimba ceva.

Intr-un gest incredibil de frumos, dar care ei ii vine asa de simplu si firesc, ii cheama la celalalt san pe toti cei care ii sunt dragi – „bei?”

Pentru ca am tinut-o aproape, la pieptul meu, pentru cat timp si cat de des a vrut, am vazut-o inflorind asa de frumos ca si acum mi se taie rasuflarea.

S-a adapat din mine cu dragoste, cu alint, cu incredere, cu voiosie, cu putere si chef de viata.

Nevoia ei nestavilita de iubire lichida mi-a urnit resurse de care nu m-as fi crezut niciodata capabila, si fiecare strop pe care-l cere face loc pentru altele, mai viguroase, mai pline de energie, intr-un fel de transfuzie miraculoasa, care ne umple de putere pe amandoua.

Copila mea si cu mine traim acest timp magic impreuna pentru ca eu, ca mama, am decis sa ne acordam aceasta sansa, in ciuda tuturor dificultatilor de la inceputul alaptarii.

Iar laptele a inceput sa curga lin numai din clipa in care am avut incredere in mine, dar mai ales in ea, si-am lasat-o sa faca ce stie mai bine: sa cheme necontenit laptele din san.

Si mai traim acest timp miraculos si pentru ca avem amandoua norocul sa avem sustinerea deplina a tatalui ei, sufletul meu pereche.

Desi noi, parintii, am inceput aceasta adevarata calatorie initiatica avand asteptari complet nerealiste, puiul nostru plapand a avut energia si perseverenta de a ne deschide ochii si inimile catre generozitatea dragostei.

Iar eu am hotarat sa ma las purtata prin viata impreuna de mana ei mica pana cand va decide singura ca e timpul sa invatam in doi si in trei si alte forme ale iubirii.

Gandul ca intr-o zi laptele de la san va fi lasat sa sece imi strange stomacul ghem.

Dar am certitudinea oarba ca dragostea care trece pe acolo va continua sa ne uneasca la fel de miraculos si mai departe.

Articol scris pentru Cuib de mami Dana Ganja, artista in ale cuvintelor si cu o sursa de inspiratie autentica – mugurasul ei de viata pe nume Mara.

O mai puteti savura si aici: https://speologieafectiva.blogspot.ro/. Iar intr-un mod ceva mai pragmatic, aici: https://www.primiicercei.ro/. Aviz mamicilor de fete! 😉