Blog
>
>
>
Cursuri de Parenting – De ce aleg sa merg si sa particip ?
sunt parinte

Cursuri de Parenting – De ce aleg sa merg si sa particip ?

Ați auzit că-s la modă, așa-i? Și dacă tot am fost și eu în wekend la unul nou – Parenting prin iubire, de data asta – hai să vă povestesc impresia mea despre ele. 

Nu mai știu exact când mi-au strârnit interesul. Cred că eram însărcinată, consemnată la domiciliu și mă documentam despre sarcină, naștere și copii. Și descoperisem la tv “Totul despre mame”, unde erau des invitate Monica Reu și Otilia Mantelers.

Mi-a plăcut la nebunie cum explicau ele; cum povesteau despre lucrurile de sub vârful de iceberg și cum propovăduiau o relație caldă și apropiată între părinți și copii.

Și apoi cred că am prins iremediabil microbul la Lamaze, cursul zero pentru părinți în devenire și deschizător al ușilor din minte.

Cursurile astea îmi par că au două dimensiuni – una informațională și una emoțională.

Cea informațională e bazată pe studii recente, pe o mai bună înțelegere a creierului uman, a etapelor de dezvoltare a copiilor, a nevoilor lor, a importanței primilor ani de viață ori a efectelor pe termen lung pe care le au comportamentele adulților asupra copiilor. 

În esență, niciun curs nu reinventează roata și informațiile pot fi obținute și din cărți – doar că la curs le primești într-un mod fluent și integrat, de la oameni faini care asta au studiat ani de zile; iar acasă ai avea de citit multe carți ca să-ți faci singur sinteza lucrurilor importante.

Pentru mine personal, cursurile n-au venit cu informații complet noi (ca și pe celelalte mămici moderne, mă preocupă subiectul ș-am mai citit despre), dar tot am aflat chestii faine – idei despre cum aș putea gestiona un refuz, un conflict, o durere, de exemplu.

Și, chiar mai memorabil, am avut și câte-un “aha moment” care mai aprindea câte un beculeț despre mine, despre o relație, despre copil sau chiar despre soț.

Și parcă mai mult decât componenta informațională, ce mă face pe mine să merg la astfel de cursuri e dimensiunea lor emoțională.

Aia care-ți scoate-n evidență că la baza unei relații faine dintre părinte și copil sunt respectul și iubirea necondiționată.

Aia care-ți spune că cel mai bun și mai motivant lucru pentru copilul tău e o relație caldă și apropiată cu tine.

Aia care-ți spune că e uman s-o mai dai în bară și te-ndeamnă să repari, să te ierți și să mergi mai departe.

Componenta aia emoțională care inspiră și adună laolaltă părinți informați și deschiși, care înțeleg mai mult și condamnă mai puțin și care încearcă necontenit să facă mai bine pentru puii lor.

Și ca să vedeți că într-adevăr se resimte și pe-al meu copilaș drăgălaș că mă preocup, că citesc și merg pe la cursuri, vă povestesc mai jos o fază.

El fusese bolnavior și eu fusesem plecată. Așa că la întoarcere i-am acordat toată atenția mea.

Timp special, joc și hârjoană, descărcare prin râs, jucat cu mașinuțe, citit povești, pictat, tot ce i-a dorit inimioara și ce-am învățat eu că îi face bine.

Dar după partea asta plăcută de conectare, vine și partea aia mai puțin plăcută când nu ne mai înțelegem, când aruncă tot pe jos, inclusiv pe el, și îl ia pe “Nu” în brațe.

Și atunci îmi zic că în loc să încerc să-l constrâng să facă ceva – ceea ce oricum n-ar duce la nimic bun – hai să-l motivez, să-l inspir, să-l implic. Și zic:

– Wow, mă pui, ce faine-s plastilinele tale! El nimic, încruntat.

– Nu le-o fi frig pe jos? Tot nimic.

– Hai, mă mami, să le adunam.

– Nu!

– Uite, mama le adună pe astea roșii și tu pe alea albastre.

– Nu!

– Uite, plastilina aia verde. O aduci la mami, te rog?

Și se urnește. Mă abțin să nu sar în sus. “Yes, functionează!” îmi zic. Dar trece pe lângă ea.

– Uite, puiuț, e lângă piciorul tău.

– Nu!

– Mă Dragoș mami, nu-mi place să fie plastilinele pe jos.

El, de neclintit.

– Mă necăjește să fie plastilina aruncată prin casă.

– … Necăjește mama

– Da, mă pui. Hai să le adunăm.

– Plânge mama.

– Nu plâng, mami, doar că nu-mi place, mă supără.

– Ba da, plânge mama!

După care întoarce spatele, se întinde la bibliotecă, ia de pe raft “Lacrimi și crize de furie”, mi-o pune în mână și zice: – Citește asta, mami!

Articol scris pentru Cuib de Anamaria Campean – barzuta cu acte-n regula si fericita mami de Dragos, de aproape 2 ani. In afara de mami si barzuta, Anamaria e si ghostwriter si content writer, meserie interesanta si mai raruta in Romania.
Asa ca daca vreti sa scrieti articole, posturi, esee, cărți sau orice alte materiale si nu reusiti sa le chiar dati glas, s-ar putea ca ea sa fie omul potrivit sa va ajute.
In putin timp care-i mai ramane liber, Anamaria mai scrie si pe blogul personal, pe care il puteti accesa aici: http://www.anamariacampean.ro/
 

 

Distribuie

Lasă un răspuns