Începuturi în alăptare, povestea Denisiei

Cine crede ca a alapta este usor nu a vorbit cu toate mamicile care se lupta sa #alapteze.

Si este intradevar o lupta crunta, pentru ca aproape intotdeauna venirea pe lume a bebelui echivaleaza cu un amalgam de emotii, iar mama nu mai gandeste cum ar trebui cateva ore.

Poate nu are taria de a-si cere pruncul la piept, este obosita, este asediata de hormoni sau nu stie cum sa faca o atasare corecta si pleaca de la premisa ca alaptatul doare.

Pentru toate acele mame, dar si pentru viitoarele mamici, aducem marturisiri importante de la barzute dornice sa destainuie primele clipe de alaptare, primele experiente din viata de mama.

Denisia si Cezar isi spun povestea momentelor de dupa nastere, dar si reusita lor.

“Inainte sa il am pe Cezar nu stiam aproape nimic despre alaptare. Credeam ca la 6 luni se incheie alaptarea.

Am invatat multe, majoritatea lucrurilor la Cursul Lamaze de la Cuibul Berzelor, iar apoi m-am informat pe cont propriu.

Nasterea a fost o cezariana la rece, pentru ca micutul meu nu dadea semne ca vrea sa vina, iar doctorita era ingrijorata ca nu mai e bine pentru el inauntru.

L-am cerut insistent cateva ore dupa operatie, dar l-am primit satul de lapte praf si adormit adanc, deci nici vorba sa se ataseze la san.

Cu aceeasi insistenta am reusit sa il primesc a doua zi, dupa ce m-am mutat in salon (de la Terapie Intensiva), unde a inceput “lupta” pentru atasarea corecta.

Am facut rani, dar am trecut peste – Cezar a fost un mancacios din prima clipa si vroiam sa pape laptic matern nu lapte praf.

A mai primit biberon cu lapte praf de cateva ori, la insistentele asistentelor de la neonatologie, pentru ca puiul statea doar la san si plangea (normal, dupa ce l-au indopat cu lp, era mai greu sa se sature cu lm, desi sanii imi erau plini de lapte si tari ca piatra).

Din pacate suportul pentru alaptare in maternitate insemna ca fiecare asistenta sau moasa sa o contrazica pe cea care daduse sfaturi inaintea ei.

Plus ca mi se recomandau cu fermitate mameloane de silicon, pe care le-am refuzat cu vehementa (“Dar doamna, aveti rani, nu vedeti?!?”).

Ultimul biberon de lp l-a primit puiul in ultima noapte in maternitate. In ziua de dinainte de plecare a papat deja doar lapte matern, iar acasa am continuat “lupta”, si am castigat-o.

Nu reuseam fara suportul imens al sotului, cu care stateam impreuna si ne uitam la video-uri pe Youtube despre atasarea corecta, iar apoi studiam ce face puiul la san. In prima noapte acasa, l-am trimis de cel putin 20 ori pe sot sa incalzeasca apa pentru lp, dar l-am oprit la jumatatea drumului pana in bucatarie.

Am trecut apoi peste critici – “sigur nu se satura, nu e normal sa stea o ora la san”, “da-i ceai, asa v-am crescut si noi pe voi”, “ii trebuie si apa pe langa san, sigur ii e sete” si multe altele, dar le-am refuzat pe toate politicos.

Acum avem 10 luni jumatate de alaptare, si mai continuam pana cand ne simtim amandoi confortabil cu asta.

Cel mai simpatic e ca a invatat sa ceara san intr-un mod inedit – eu folosesc absorbant de san, pe care il pun doar in timp ce suge puiul.

Si el a invatat sa ia un absorbant si sa mi-l puna pe piept, apoi se pune in fund si incepe sa rada.

Ma topesc toata cand vad cu cata dragoste priveste sanul, cum se calmeaza cand e acolo, si ce fericit e dupa ce suge.”

In #saptamanainternationalaaalaptarii2017 sa incurajam mamele si gravidele sa lupte pentru dreptul lor de a alapta!

Care-I povestea ta?